Tabloul reprezintă o imagine artistică, este un produs al fanteziei pictorului, o formă originală de expresie a propriei viziuni asupra unui obiect sau fenomen. Pe când icoana este o revelaţie a lui Dumnezeu, redată de iconograf prin limbajul liniilor şi al culorilor. Concepţia despre lume a iconografului este şi concepţia Bisericii. Icoana este atemporală, în afara curentelor artistice, fiind în această lume simbolul unei alte existenţe.
Tabloul se caracterizează printr-o expresie pronunţată a individualităţii autorului, printr-o originală manieră artistică, prin procedee specifice de compoziţie, printr-o coloristică inedită. Iconografia însă nu este o autoexpesie, ci o slujire, o lucrare ascetică. Icoana este o creaţie sobornicească, iată de ce iconografii nu-şi scriu numele pe icoanele pictate, spre deosebire de pictorii de tablouri.
Un tablou trebuie să fie emoţional, întrucât arta este forma cunoaşterii şi redării lumii înconjurătoare prin senzaţii. În schimb penelul iconografului este nepătimaş, aici nu e loc de emoţii personale. În viaţa liturgică a Bisericii, icoana, la fel ca şi maniera de citire a cântăreţilor la strană este lipsită de emoţii exteriorizate. Trăirea cuvintelor rostite şi perceperea simbolurilor iconografice are loc la un nivel duhovnicesc.
Tabloul artistic este un mijloc de comunicare cu autorul. Acesta ne spune despre ideile şi trăirile lui, redând gândirea specifică timpului în care a trăit. Pe când icoana este un mijloc de comunicare cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.
Uneori printre icoanele de acasă găsim şi fotografii ale unor preoţi, stareţi, oameni cuvioşi. E bine să le punem alături de icoane sau nu? Icoana ne vesteşte despre un sfânt în starea sa preschimbată, proslăvită deja, în timp ce fotografia, fie şi a unui om care ulterior a fost canonizat ne arată doar un anumit moment din viaţa pământească a acestuia, aflat la o anumită treaptă pe scara urcării sale către înălţimile duhului. De aceea mai bine este să nu punem fotografiile alături de icoane.
